Semne bune ...

Maastricht 1994: Catalin Taranu si citiva copii (Dragos Bajenaru, Irina Suciu si Vali Gheorghiu)

Pentru mine, infiintarea federatiei insemna ca urma sa ne ocupam fiecare de ceea ce se pricepea sa faca mai bine ... si totul va merge perfect. Eu ma pricepeam sa joc. Imi placea la nebunie sa joc - si sa le arat celor din jurul meu cit am inteles eu din jocul asta. Din discutiile cu cei din minister am inteles ca, mai tirziu ... s-ar putea acorda federatiei inca un post platit (pe linga cel de Secretar General): postul de "Antrenor Federal". Speram bineinteles ca, la un moment dat, sa-l pot ocupa.

Imi trecusera deja fumurile de "cel mai tare jucator"; citiva dintre cei carora pina mai ieri le dadeam citeva pietre handicap ma ajunsesera din urma ... iar unii chiar ma depasisera. A fost o perioada stranie, in care se amestecau sentimente de frustrare (in urma primelor partide pierdute) dar si de mindrie ca ... daca baietii astia au ajuns asa de tari, asta mi se datora intr-o buna masura si mie ...

Cind au inceput sa se intoarca de la concursurilre de pe-afara cu rezultatele alea grozave, nu-mi mai incapeam in piele de bucurie. Ciudat jocul asta ... Ai fi putut zice ca faptul de a ma fi intrecut ne-ar fi transformat in "rivali" ... Si poate ca asa si era - dar numai pe tabla, pe durata unei partide. In rest eram foarte buni prieteni si n-as fi putut sa nu ma bucur pentru reusitele lor. Imi aduc aminte ca dupa ce Sorin si Mirel s-au intors de la "Europenele" din 1990 ... ajuns seara acasa, am deschis o sticla de votca si am baut toata noaptea - chit ca detest ideea de a bea de unul singur.
Exista expresia acea obosita ... "mindria de a fi roman" ... atit de folosita de catre politicienii nostri. Trebuie sa recunosc insa ca am trait citeva astfel de momente in care, eu unul, chiar m-am simtit mindru ... Cum a fost si intoarcerea lui Mihai, Robert Luchi si Marcel de la "Campionatul European de Echipe", unde iesisera pe locul 3 ... Sau in iarna lui 1990, cind ne-am dus opt jucatori la un "Grand Prix" in Belgrad si am iesit toti in primele 10 pozitii ale concursului (locul 1 fiind cistigat de Sorin iar locul 2 de catre o tinara speranta, un proaspat promovat la 1 dan - Catalin Taranu).

N-o sa-l uit de pilda niciodata pe Popic, povestindu-mi dupa ce se intorsesera din Italia, de la o "Cupa ING":
"- Bai Radu ... nu-ti poti imagina cum a fost, la festivitatea de premiere ... o sala intreaga ... aplaudind evolutia celor 4 romani din concurs ..." (Cupa ING era la vremea respectiva cel mai puternic concurs european de Go).

La Campionatul European de la Namur (Belgia, 1991) am asistat la o scena foarte draguta. Eram pe la runda a treia sau a patra si tocmai se afisasera perechile pentru runda urmatoare. Incercam sa-mi gasesc, pe lista, partenerul cu care aveam sa joc. Linga mine, doi jucatori de 5 dan - un olandez si un neamt.
"- Ohhhhhh !!!" - exclama olandezul
"- What ? ... Who do you play with ?" - intreaba neamtul
"- With a romanian five dan !!!" - raspunde olandezul, mimind o figura plina de groaza ...

Este greu ca, in astfel de momente, orgoliul "romanismului" sa ramina insensibil ... Adevaru-i ca lucrurile mergeau cit se poate de bine. Apareau jucatori din ce in ce mai puternici si in general ... se juca Go din ce in ce mai bine.
In 1990-91, cind am inceput sa iesim in Europa, lumea Go-ului era dominata de cele 4 mari puteri - Olanda, Germania, Anglia, Franta - si mai erau rusii care pareau a fi intr-o evolutie remarcabila. Prin 1994-95 am aflat ca Romania era deja considerata ca facind parte dintre primele 4 puteri - in detrimentul Frantei si lasind Rusia mult in urma.

Facusem un sistem foarte pretentios de promovare (cel putin pentru nivelul de peste 1 dan); pornisem de la premiza ca-i mai onorabil sa fii (eventual) un pic mai modest in privinta rangului dar sa poti cistiga stima partenerului pe tabla de joc ... decit sa ne aruncam la evaluari exagerate si sa ne facem de ris in jocul efectiv. Pentru rangurile de peste 4 dan era absolut necesara confirmarea acestora in concursuri internationale. Se hotarise de asemenea ca prezentarea la competitiile europene importante a jucatorilor tari (ca reprezentanti ai federatiei) sa se faca intr-o anumita ordine, astfel incit pe rind, toti sa aibe sansa de a juca in aceste competitii. Bineinteles ca existau si citeva prioritati (Campionul National, detinatorul "Trofeului Stiinta si tehnica" si cel al "Cupei Romaniai") care aveau intiietate, iar pentru cazuri extraordinare ("Campionatul European de Echipe" - de exemplu) se organizau concursuri speciale de calificare. Era un sistem care a produs o puternica emulatie printre jucatori, oferindu-le motivatii suplimentare.

In competitiile internationale, toti cei care reprezentau Romania aveau deplasarea asigurata din bugetul federatiei. De la bun inceput hotarisem ca, pe linga jucatorii care se duceau la concurs, sa trimitem si cite un "oficial" - acesta avind sarcina speciala de a stabili relatii cit mai strinse cu celelalte federatii europene. La "Campionatul European" s-a dus George Stihi (impreuna cu Sorin si Mirel) iar la "Echipe" s-a dus Gheorghe Paun. Dupa vizita la Leningrad (unde fusesem impreuna cu Luchi) ne-am dat seama insa ca nu puteam avea ambasadori mai buni si mai convingatori decit pe cei mai tari dintre jucatorii nostri ... si am renuntat la prezenta "oficialilor" in aceste deplasari. In lumea Go-ului nu se uita nimeni la tine doar datorita "titluirilor oficiale" pe care le-ai putea avea. Forta de joc este singura carte de vizita admisa.