Utilitatea GO-ului în viaţa de toate zilele

GO-ul a trecut în Japonia, pe la sfârşitul primului mileniu de după Hristos, unde de multe ori istoria propriu-zisă s-a împletit cu istoria jocului: shoguni şi samurai care jucau GO, lăsau piesele pentru sabie sau invers, transferând uneori disputele de pe un câmp de luptă pe celălalt. Şi gheişele, „opere de artă vie”, aveau jocul printre dexterităţile înscrise în caietele lor de sarcini, alături de muzică, arta ceaiului şi a conversaţiei, ikebana, caligrafie şi ce-o mai fi fost pe acolo. Există un număr imens de legende şi stampe consemnând asemenea episoade (pe site-ul F.R.GO pot fi găsite multe dintre aceste legende, iar Radu Baciu a scris o lungă şi minuţioasă istorie a GO-ului autohton (*), văzută cu ochii lui, uneori cu detalii care nu seamănă cu cele pe care le ştiu eu, dar şi cu multe lucruri în plus faţă de cele pe care le povestesc mai jos). În Europa, jocul a pătruns foarte târziu, abia pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi s-a răspândit mai ales după Al Doilea Război Mondial, cu precădere printre oameni cu preocupări tehnice şi ştiinţifice.

Cam acesta a fost şi portretul-robot al jucătorului de GO din România de prin anii 80: tânăr, elev, student, sau lucrător în zona tehnico-ştiinţifică, de regulă necăsătorit (cere minte, dar cere şi timp GO-ul). Eram cu adevărat cunoscut printre tinerii acelor ani, întâlnesc şi acum oameni de la care, din vorbă în vorbă, cum se întâmplă prin taxiuri, aflu că au învăţat GO din revista Ştiinţă şi tehnică, era unul Păun care... La un moment dat, am avut şi un succes familial de răsunet, mi s-a mai iertat astfel din păcatul de a pleca duminică de duminică pe la cluburile de GO. Se stricase maşina de spălat, modelul vechi, care nu făcea altceva decât să ameţească rufele până apăsai butonul de oprire, îi ruginise capacul de deasupra, curgea rugina în toate părţile, iar capace separat nu se găseau prin comerţul socialist. Am îndurat eu o vreme mobilizări şi reproşuri din partea familiei, nu găseam capac şi pace, până ce, la disperare, am avut o idee salvatoare. Pe raţionamentul că orice inginer ştie GO, maşina e făcută undeva unde sunt ingineri, am căutat fabrica de maşini de spălat (la Cugir era, scria şi pe maşină), nu mai ştiu dacă am găsit şi o adresă cât de cât completă, fapt e că am pus o carte de iniţiere în GO într-un plic, cu o scrisoare alături, cerând ajutor, de dragul GO-ului, şi am trimis-o chiar inginerului-şef de la Cugir. Ce-o fi, o fi. Peste câteva zile, surpriză!, a sunat un tânăr la uşa apartamentului: „Bună ziua, m-a trimis tov. inginer cu capacul, am avut o delegaţie la Bucureşti, vreţi să-l montez eu?” O vreme nu mi-a mai reproşat nimeni că nu stau duminica acasă – până ce a ruginit şi al doilea capac... Că aşa e cu GO-ul, până şi securile...

Dar, să revenim.........
Regulamentul este foarte simplu, poate fi expus în câteva minute, teoria jocului – strategie, tactică, scheme de colţ, principii – este practic nesfârşită (de exemplu, când se va şti „totul” despre tabla 19 x 19, se poate trece la tabla 21 x 21 şi mare parte a teoriei trebuie reconstruită). Am spus de multe ori, mai de dragul polemicii sau mai serios, că şahul este un mic copil (la nivel strategic) în comparaţie cu GO-ul, că şahul este depăşit, un joc medieval, „pe omorâtelea”, în timp ce GO-ul este, în ciuda vechimii sale, mult mai modern, „pe construitelea”, că şahul este deja epuizat din cauza calculatorului, dar mai este un drum lung până la a se întâmpla asta şi pentru GO şi aşa mai departe. Mă opresc, pentru că, spuneam, sunt în stare să continui toată ziua pe tonul acesta. Poate voi avea răgaz vreodată să scriu o carte pe care am început-o şi repede abandonat-o prin anii 90: GO-ul, de la mit la calculator, în care să povestesc pe îndelete despre minunatul joc.

(*) versiunea Baciu - http://www.romaniango.org/istorie/index.html