UN ROMAN DE... SPECIALITATE

UN ROMAN DE... SPECIALITATE
Este scris de Yasunari Kawabata, laureat al premiului Nobel pentru literatură (1968), și se numește Meijin. Îl cunosc în traducerea franceză apărută în anul 1975 la Editura Albin Michel, Paris, sub titlul Le Maitre ou Le Turnoi de GO, pe care mi-a pus-o la dispoziție cu mărinimia-i cunoscută scriitorul Adrian Rogoz.

Nimic surprinzător în apariția GO-ului într-o operă literară, mai ales că ea este scrisă de un scriitor japonez (bun cunoscător al jocului).

Dar aici nu e vorba despre o simplă apariție. Întregul roman nu face altceva decât să descrie o partidă de GO!
Mutare cu mutare, cu comentarii tehnice, cu diagrame, exact cum se procedează în revistele de profil. Dar fără a rămâne la acest nivel. Pentru că partida însăși - reală! - nu a fost o simplă partidă. Ea a fost o înfruntare. Între două stiluri, între două mentalități, între două vârste ale GO-ului însuși, între tradiție și schimbare.

Este vorba despre o partidă istorică, anume cea care a opus în 1938 pe Shusai (cu negrele), unul dintre cei mai mari jucători ai secolului nostru, deținător mulți ani la rând al ambelor titluri supreme japoneze, Honimbo și Meijin, lui Kitani Minoru, un reformator (alături de Go Seigen) al GO-ului, cu contribuții majore la teoria modernă a deschiderilor (în roman, Shusai apare cu numele său real, iar adversarul se numește Otaké).

De regulă, partidele între profesioniști au ca timp de gândire câte 9-10 ore pentru fiecare jucător. În partida imortalizată de Kawabata s-au acordat câte... 40 de ore de gândire, evident, cu o serie de întreruperi. S-au jucat 237 de mutări (de-a lungul a mai multor luni, din cauza îmbolnăvirii lui Shusai) și negrul a consumat pentru ele 34 de ore și 19 minute, în timp ce Minoru a folosit numai 19 ore și 57 de minute.

A fost ultima partidă a invincibilului Shusai. Pe care a pierdut-o... Și a murit la scurt timp după aceea...

Cum spuneam, romanul rafinatului Kawabata nu rămâne la acest nivel exterior al relatării. Ritmul insuportabil de lent al partidei este suprapus ritmului aparent liniștit al vieții personajelor din jurul ei (jucători, prieteni, gazetari, arbitri, autorul) astfel încât tensiunea ieșită din comun a celor ce se întâmplă pe tablă se suprapune și se completează cu tensiunea relațiilor celor implicați în partidă.

Și totul ceremonios, cu voce egală, cu politețea nemiloasă specifică ambianței japoneze. Având în centru figura bătrânului maestru, reprezentantul unei epoci crepusculare, de tip feudal, seniorial, căzând sub loviturile anturajului afacerist, ale ambițiilor generației în ascensiune, ale timpului însuși în schimbare.

De altfel - trecând dincolo de romanul lui Kawabata - și cu un număr de ani mai devreme, Shusai, deși încă neînvins pe tabla de GO trebuise să suporte „agresiunea" tinerei generații.

În 1933, el a susținut o altă partidă celebră, cu Go Seigen, cel pe care l-am amintit și mai înainte, atunci abia venit din China, o partidă în care tânărul de 19 ani și-a permis să joace nepoliticos de „nestandard” cu celebrul deja Shusai (59 de ani în acel moment). Cititorul interesat poate găsi această partidă în cartea „Inițiere în GO" (RECOOP, 1985).

Și, pentru a vedea cât de extraordinare erau deschiderile lui Go Seigen, priviți diagrama alăturată. Ea reprezintă primele 12 mutări ale unei partide susținută cu albele împotriva lui Kasugi. Deși nu are (încă) teritoriu, albul pare a controla toată tabla... Cu numai câteva piese. Iar negrul a și cedat după 156 de mutări...

Gheorghe Păun