ARTA DE A CEDA

ARTA DE A CEDA
Sintagma anterioară apare ca titlu al unui capitol din superba carte a lui N. Nakayama, The Treasure Chest Enigma: A Go Miscellany, The Ishi Press, 1984.

Capitolul în cauză discută (mai ales pe exemple) problema delicată a momentului când un jucător trebuie să abandoneze, recunoscându-se învins. Sigur, fiecare jucător are temperamentul său, modul său de a aprecia situația de pe tablă, jocul de GO în general.

Au existat partide în care unul dintre jucători a cedat, spre finalul confruntării, pentru că era pe cale să piardă cu un punct.
Au existat însă și partide între jucători profesioniști care au fost jucate până la ultima mutare, iar rezultatul a fost o victorie la diferență de zeci de puncte.

Yamabe Toshiro, 9 dan, a cedat odată pe motiv că a făcut o mutare atât de proastă încât i-a provocat, a declarat el, „o criză de nebunie”, deși putea câștiga partida chiar și în urma acelei mutări.

Dincolo de asemenea exemple anecdotice, chestiunea renunțării la timp la o partidă compromisă rămâne, și ea ține în primul rând de politețea față de adversar, de însuși respectul pentru joc.

Spune Nakayama: „Un alt nume pentru GO este «shudan», ceea ce înseamnă «a vorbi cu mâinile». Poți să nu spui nici un cuvânt, dar fiecare dintre piesele jucate povestește ceva despre simțămintele celor doi jucători.

Dacă traduci în cuvinte «shudan»-ul unui jucător care nu vrea să cedeze, deși se află în fața unei înfrângeri la 100 de puncte diferență, atunci e ca și când el i-ar spune adversarului: «Ești atât de imbecil încât eu voi putea recupera aceste 100 de puncte». Este greu de imaginat o mojicie mai mare din partea unui jucător de GO”.

Nakayama recunoaște însă că nu este deloc ușor să alegi momentul în care să abandonezi și aceasta nu din cauza pierderii propriu-zise a partidei, pentru că, spune un sfat vechi, „este o bucurie să câștigi, dar înfrângerea nu risipește plăcerea pe care ai avut-o jucând”. Dificultatea provine din faptul că momentul cel mai potrivit este unul singur, înainte de el este prea devreme, după el este prea târziu. (Desigur, prea târziu este cel care apare mai frecvent, iar în confruntările dintre amatori, aceasta este o formă de „impolitețe” aproape permanentă).

Ca exemplu de abandon bine ales, Nakayama prezintă partida din diagrama alăturată, disputată în 1963, între Rin Kaiho, 7 dan, cu negrele, și Ishigure Ikuro, 3 dan, cu albele. După mutarea 45, albul a cedat, declarând apoi că a consumat o mulțime de timp gândindu-se dacă să cedeze sau nu după negru 37.

Bineînțeles, faptul că adversarul era Rin are o anume legătură cu decizia atât de grăbită (ca număr de mutări jucate, nu ca situație pe tablă) a lui Ikuro. Nakayama se întreabă, retoric, dacă Ikuro ar fi cedat și dacă ar fi jucat împotriva lui. Iar răspunsul și-l dă singur, ca din partea lui Ikuro: „Poftim?! Adică dacă tu ai fi fost adversarul meu, crezi că mai ajungeam într-o situație atât de proastă?!...”
Gheorghe Păun